Dacă până la jumătatea secolului XX cazurile nominale de persoane gay au fost în special victime ale discursului homofob, fie al societăţii (cum a fost cazul celebrului proces al lui Oscar Wilde), fie al bisericii (unde o lungă listă de persoane au fost judecate, închise sau arse pe rug după 342, anul primelor legi creştine anti-gay), cea de a doua jumătate a secolului XX a însemnat din multe privinţe o recuperare istorică a persoanelor gay din trecut şi utilizarea acestora ca precursori şi teoreticieni gay, chiar şi în cazul în care homosexualitatea persoanelor în cauză era greu sau imposibil de dovedit.
Vărsta de aur a homosexualităţii istorice rămâne şi astăzi în conştiinţa colectivă antichitatea. De la personaje mitologice, cum este Ahile, sau filozofi ca Socrate, Platon, sau Aristotel, generali ca Alcibiades sau chiar şi Alexandru cel Mare, lista de bărbaţi a căror homosexualitate a fost pe rând transmisă ca un mare secret, discutată ca o picanterie de salon sau utilizată politic în discursul de afirmare al mişcării gay conţine sute de nume.
Chiar dacă astăzi dovezile scrise nu confirmă în totalitate faptul că persoanele în cauză ar fi fost gay, numele lor sunt utilizate deseori ca un fel de apologie a homosexualităţii. Deşi nu poate fi negat faptul că homosexualitatea a existat în primele civilizaţii despre care avem dovezi documentare, o mai mare libertate de exprimare sau o mai mare permisivitate socială nu sunt dovezi suficiente pentru descrierea personalităţii acestora.
Dacă Evul Mediu a fost mai rezervat în a avea un discurs pro-gay, Renaşterea a fost primul pas al unei recuperări istorice a modelului antichităţii şi a condus la reciclarea arsenalului de personalităţi ‘gay’i. Leonardo da Vinci, deşi a fost judecat pentru acte homosexuale şi ne-a lăsat scrieri homoerotice, nu este un caz singular, dar nici un caz exemplar.
Din nou, o mai mare libertate de exprimare şi o relaxare a regulilor sociale a condus la prezumţia că vorbim de persoane gay. Oricât de util ar fi exemplul lui Leonardo sau al lui William Shakespeare în mişcarea gay, absenţa unui discurs despre homosexualitate în perioada respectivă nu conduce la concluzia că vorbim de indivizi gay asumaţi sau exclusivişti.
Poate primele cazuri de persoane a căror homosexualitate nu este un mister apar în secolul XIX. Nu numai bogatele cronici ale vremii, dar şi corespondenţa personală şi jurnalele joacă un rol important în desemnarea unor persoane gay: Hans Christian Andersen, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud sau Piotr Ceaikovski sunt doar câteva nume în cazul cărora putem vorbi de mai mult decât simple speculaţii. Procesul care a condus la încarcerarea şi oprobriul public al lui Oscar Wilde este de asemenea o bornă importantă în istoria persoanelor gay. După procesul lui Wilde, destinul unui E.M. Forster, André Gide sau Constantin Cavafy nu avea cum să fie unul solar, dar resursele documentare pe care aceştia le-au lăsat sunt o dovadă a faptului că vorbim de persoane gay. Nu acelaşi lucru devine evident şi în cazul lui Walt Whitman, ale cărui versuri homoerotice lasă loc la interpretarea unei frăţii constructive, doar uşor homoerotice.
Şi în secolul XX există persoane a căror homosexualitate a fost fie redusă la tăcere (cum este cazul lui Winston Churchill sau al lui Alan Turing, recent ‘iertat’ de guvernarea britanică actuală). De la ei şi până la primele cazuri de persoane publice gay asumate a fost nevoie de căteva decenii de activism gay şi de primii ani de luptă anti-sida pentru ca personalităţi ca Harvey Milk, Rock Hudson sau Ian McKellan să vorbească deschis despre homosexualitate şi să lupte pentru acceptarea ...
